PĂMÂNTURI ROMÂNEŞTI
Am fost creat din pământul
special al Ţării mele.
El îmi dă bucuria vieţii,
El mă face să sufăr
El mă împinge înainte,
El mă face să suspin.
El rămâne
în profunzimea
sufletului meu
până voi redeveni pământ
ROMÂNESC.
Păun Daniel
|
ICR Paris găzduieşte o întâlnire între traducătorii şi scriitorii români din Franţa |
07.04. 2008
Institutul Cultural Român (ICR) din Paris găzduieşte o serie de |
 |
| dezbateri susţinute de Asociatia Traducătorilor de Literatură Română (ATLR) alături de traducători francezi, dar şi de scriitori români stabiliţi în Franţa. ATLR are invitaţi...citeşte |
Academicianul Serghei Kapita: „Este limba romana si n-ai ce-i face” |
| Romanian Global News prezinta un interviu, preluat de pe portalul Unimedia, |
 |
| cu academicianul rus Serghei Kapita despre limba romana si probleme lingvistice din...citeşte |
INTERVIU LA OGLINDA: Ion Deaconescu- Daca m-as fi aruncat in Sena (Interviu cu Emil Cioran) |
| - Numai pe temeiul unor eforturi serioase şi permanente aţi ajuns la stăpânirea unei franceze încărcată de nuanţe şi virtuţi stilistice. - Da, fiecare dintre cărţile mele este rescrisă de cel puţin trei ori. Prima oară, fac un fel de schiţă. Précis de décomposition am rescris-o de patru ori. Toate cărţile mele în franceză sunt scrise de cel puţin trei ori...citeşte |
Angela Baciu-Moise- Interviu cu scriitorul MIRCEA MICU |
Nu de sfaturi au nevoie tinerii mei confraţi ci de TALENT şi curaj şi o moralitate profesională ireproşabilă. A fi scriitor azi, e mult mai greu şi mai complicat ca odinioară. În primul rând deznădejdea că nu eşti citit, lipsa de apetit literar a tinerei generaţii, lipsa unui ideal artistic, escaladarea televiziunii, a computerelor, toate acestea, pentru un scriitor de sensibilitate reală şi cu romantismul încă necesar sunt adevărate dezastre
Personal, răsuflu aproape uşurat că am ajuns la capătul unui drum şi nu mai vreau să privesc înapoi. Nici cu mânie, nici cu…citeşte |
poezie
de Nincu Mircea [mircea2005]
2007-11-09
Îmi bat atâtea ceasuri în pereţi.
Parcă timpul păşeşte prin casă.
Mi-atârnă braţele din umeri secole-n urmă.
Pletele tale cad cât toate cascadele.
Baţi pământul, din copitele nevăzute
în joc, nerăbdătoare…
Ţi-am dăruit pământ ceresc.
Într-o dimineaţă te-am chemat la poartă,
după ce zorii se aprinseseră
în pântecul tău.
Ca în prima zi a creaţiei
am strigat: „Să fie lumină!”
Şi ai oftat ca şi cum te-aş fi răstignit.
Toată lumea te-a auzit.
Îngerii au înnebunit de vaietul tău.
Însă am continuat să tai pădurile
Ca pe nişte prunci. Mă vedeam rege.
Tu nici atunci, nici acum
cum te iubeam nu ai înţeles.
Îţi ascultam lovindu-se mărgelele.
Astfel mi-a înflorit crinul ce mi-l sădisem
În palmă spre a ţi-l dărui dimineaţa. |
~Violeta Ionescu: „Poarta de aur“ |
Monseniorul
Split, 1893
"Drumurile lui Diocleţian spre noi /încep şi se sfârşesc la Salona; /ale noastre spre el încep la Split, /cu prima lopată de pământ dată la o parte, /şi nu se sfârşesc niciodată."...citeşte |
~Violeta Ionescu: „Mărturii inedite despre Eminescu ale acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga“
|
A fost Eminescu un om religios? (fragment de interviu din anul 1999)
În anul 1999, doamna acad. Zoe Dumitrescu Buşulenga - cercetător în istoria literaturii şi artei universale şi eminescolog de prestigiu - a fost oaspetele Episcopiei Dunărea de Jos, la invitaţia Prea Sfinţitului Episcop dr. Casian Crăciun, ocazie cu care ne-a acordat un interviu |
ZOE DUMITRESCU BUSULENGA : ” Pentru mine nu exista moarte ”
|
"Pentru mine, timpul n-a curs, nu l-am simţit. Viaţa mea a fost atât de activă şi atât de plină încât un an în plus sau în minus nu s-a făcut simţit cu efecte fizice, intelectuale sau de interes duhovnicesc evidente. Poate am evoluat din punct de vedere spiritual fără să-mi dau seama, dar propriu-zis n-am simţit curgerea timpului. Pentru mine, aceşti 84 de ani au fost un fel de dar ceresc pentru ca eu să înţeleg mai multe lucruri pe care tinereţea, poate, nu le înţelege iar maturitatea le ignoră vrut sau nevrut. Am avut şansa să ajung pănă aici şi să privesc cu bucurie, dar şi cu tristeţe. Vârsta asta lungă mi-a fost de folos pentru comprehensiunea unei deveniri. Ne aflăm într-un moment de gravă înţelegere a sensului vieţii. Fiecare nu priveşte la cel de alături, nu îl interesează decât lucrurile materiale, iar restul este uitat.(...) Bătrâneţea nu este o povară. Pentru mine nu există moarte, există «trecere dincolo».“
august 2004
GÂNDURI CĂTRE TINERI ...citeşte |
REVISTE LITERARE ROMÂNESTI
|
|
|
"Aceasta limba s-a facut pe câmpiile de lupta, in sfaturile domnesti, in toata viata noastra nationala necontenit miscata. Si nu poate sa existe un instrument de literatura, nu poate sa existe literatura decât aceea care este iesita din intregimea vietii nationale."NICOLAE IORGA
Citatul zilei: ' "Sarpele, e odios nu pentru ca musca, ci pentru ca se ascunde ca sa muste" 'NICOLAE IORGA |
Lipsindu-ti un cuvânt si-un înteles, îti lipseste o dimensiune de viata.
Ar merita sa facem astfel încât sa ne prezentam cu limba noastra la judecata istoriei, atunci când nazuintele de unificare ale oamenilor si cerintele de uniformizare ale lumii masinilor vor chema limbile naturale sa spuna ce drept de viata mai au. Cu limba noastra, noi dam acea iscusita oglinda mintii omenesti, în care gândul de totdeauna si omulde pretutindeni sa-si vada chipul. Daca graiul nostru spune lucruri ce nu s-au rostit în alte limbi, atunci suntem datori lumii, dar ne suntem datori si noua sa-l pastram viu.
Constantin Noica |
MARTA PETREU: În Italia există un monument dedicat României - unul realizat din cărţi |
22 Iulie 2008 / revista "Apostrof"
Marta Petreu -LAUDATIO "Îmi revine plăcuta sarcină de a-l prezenta în faţa dvs. pe dl prof. univ. Marco Cugno, de la Universitatea din Torino, unde este profesor titular de limbă şi literatură română. Un românist, aşadar, unul din cei mari, de talia lui Keith Hitchins, dar nu pe istorie, ci pe literatură, şi-atunci cu o activitate adaptată la specificul literaturii: deci cel mai important traducător din română în italiană pe care îl avem în momentul de faţă.Metamorfozat, datorită unui stagiu de patru ani la Universitatea din Bucureşti (unde îndeplinea funcţia de lector de italiană), din italienist în românist, Marco Cugno cunoaşte cultura română în intimitatea ei. A tradus din toate genurile literare: de la poezie, cultă şi populară, la proză, de la teatru la eseuri şi teorie literară. Şi, peste toate acestea, a tradus din cel mai dificil gen literar, şi anume din filosofie. I-am numărat volumele traduse: 36. Cred că după Alain Paruit, din Franţa, care deţine recordul absolut la traduceri din română (în franceză, fireşte), Marco Cugno, cu stilul său construit şi coerent, urmează imediat. Iar editurile cu care a colaborat – Einaudi (Torino), Feltrinelli (Milano), Il Mulino (Bologna), Il Saggiatore (Milano), Dell’Orso (editură universitară) – sînt dintre cele mai bune. Lui i se datorează prezenţa în cultura italiană a Spaţiului mioritic al lui Lucian Blaga şi, de asemenea, a celor Şase maladii ale spiritului contemporan ale lui Constantin Noica"..citeşte |
De la noi : Notă la un poem |
de Nicolae Dabija
de Andrei VARTIC
Ar fi minunat să se editeze în 2007 monografia continuităţii genetice a poporului roman din Basarabia, într-un tiraj de masă, aşa ca să afle şi cetăţenii din cele mai mici cătune miracolul apariţiei în acelaşi moment al poporului roman şi pe Valea Mureşului, şi pe cea a Argeşului, şi a Siretului, şi a Prutului, şi a Nistrului. Altă minune ar fi dacă s-ar publica în Basarabia, iar în tiraj de masă, măcar opera completă a lui Alexandru Hâjdău, Alecu Russo, B. P. Hasdeu, Constantin Stere, Gurie Grosu, Eugen Coşeriu, Antonie Plămădeală, Nistor Vornicescu, Paul Goma, adică a marilor români născuţi în Basarabia care au participat nemijlocit la întregirea neamului românesc… Şi, în fine, minunea minunilor, dar una foarte reală, ar fi să se mute hotarul Uniunii Europene pe hotarul de est al republicii Moldova şi, astfel, să scăpăm şi de urgia comunistă, şi de cea geopolitică, şi de sărăcie şi să redevenim ce suntem de atâta amar de vreme: cetăţeni români şi europeni. Ar fi minunat ca în 2007 sintagma politico-poetică “de la noi şi pân’la noi” să se spulbere prin voinţa colectivă a celor 30 de milioane de români câţi suntem pe acest pământ şi să răsară din acest spulber pace, iubire şi lumină şi pentru martira Basarabie... |
De la noi |
Azi ninge cu flori de cais
|
de Nicolae Dabija
De la noi şi pân’la voi
Ca de-aici şi pân la Lună –
Cad zăpezi şi pică ploi
Ca să fim iar împreună.
De la voi şi pân’la la noi
pe pârâul din grădină
parcă-ar trece un război
care nu se mai termină.
Soarele tăcut răsare
peste-un râu lat ca o mare…
Dintr-o ţară, trei fragmente:
parcă-ar fi trei continente.
Iar la Prut, pe partea stângă,
într-un zid lung – nici o uşă.
Şi-n icoane, stă să plângă
Dumnezeu prins în cătuşă...
Curge-un râu spre nicăiri:
parcă-i drum de răstigniri...
Fratele-şi întreabă sora:
Dar la tine, cât e ora?!
Pe-o moţie patru state,
cerul nu-i de lacrimi ud...
Dar te ştiu, te simp, te-aud –
Eşţi în inima mea, frate...
Pe sub gheaţă, pe sub sloi,
curge Prutul înapoi –
de la noi şi pân’la voiu,
de la voi şi pân’la la noi…
De la noi şi pân’la la noi… |
(pentru Sfatul Ţării care la 27 martie 1918 votează Unirea cu România)
de Iurie BOJONCĂ
Azi ninge cu flori de cais
De parcă-nălţimile-au plâns,
Ninge cu parfum de polen,
Ninge efemer şi etern...
Cad petale albe din ram
Ca stele din cer peste neam,
Cad petale dulci şi cuminţi
Ori poate mici ripi de sfinţi.
Din ochi îmi cad lacrimi de dor.
Moldovo, sunt singur şi mor !
Ştiu bine că nu-i salvare
Din neagra înstrăinare.
Acum doar încerc să-ţi treansmit
Cum trăiesc o ninsoare de mit,
Si-ţi scriu cât de mult mi-i greu,
Mă ştie doar Dumnezeu.
Vreau să te fac să te bucuri
De-a inimii tale ruguri,
Dar tu şi azi mai înduri
A trădării cumplite torturi.
Azi ninge cu flori de cais
Precum într-un vechi paradis,
Si nu-i ninsoarea de acasă
O, Basarabie frumoasă !
Ce-ai fost peţită-a câta oară
Si tot rămasă fără Tară.
Nici la munte o cărare,
Nici ieşire către mare...
Azi ninge cu floare de Sus
E un semn că vine Isus
Pe un picior de plai
Pe o gură de rai... |
de Grigore SĂLCUŢEANU
„Poet interesant, bine aşezat într-o formulă lirică, încă ignorat acasă, Iurie Bojoncă va fi un nume important al liricii basarabene,"consideră cunoscutul critic literar timişorean Adrian Dinu Rachieru (vezi: Oglinda literară,nr.51 din martie 2006,Focşani).Pentru că,după acelaşi critic,relativ tânărul autor de poezie,"cu o lirică de atitudine",ieşit din"vârsta metaforei lacrimogene", „ispitit de inter-textualitate" şi, am adăuga noi,de neo-dinnă, mărturiseşte că scrie cu inima,cu sufletul de român basarabean incorigibil. Ferice de cei ce nu se pot vindeca,pe oriunde îi poartă destinul,de sensul vieţii, de dragoste,de românism! Iurie Bojoncă e unul dintre acei fericiţi. S-a născut pe 28 august 1961, în comuna Antoneşti din raionul Ştefan Vodă, nu foarte departe de Cetatea Albă. Face Facultatea de Filologie la |
 |
Universitatea Pedagogică „Ion Creangă" din Chişinău, specializarea Limba şi literatura română. Un timp, e director al Şcolii Medii din Băcioi - o suburbie a capitalei Republicii Moldova. Apoi se stabileşte în Chişinău, dând tot mai des târcoale ba facultăţii absolvite, ba Uniunii Scriitorilor din Moldova. Debutează editorial, împreună cu alţi şase tineri poeţi,în 1989.în 1996 publică volumul „Peştera Magiei", în 2002 - „Teama de scris" şi în 2003 - „Mesaje din ocnele paradisului". Ultimele două cărţi ale acestui promiţător autor au fost prezentate acum un an, mai exact - pe 19 mai 2006,la Instituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanista din Veneţia(Palazzo Correr, Cannaregio 2214), unde de câtva timp locuieşte şi, după cum bine înţelegem, lucrează acest talentat îmblânzitor de litere basarabean.
Dumneavoastră vă propunem câteva din lucrările sale, iar dânsului îi urăm alte succese frumoase în munca de creaţie! |
O constiinta nelinistita... |
O constiinta nelinistita, ce s-ar vrea si nelinistitoare, m-a adus sub întrebarile si perplexitatile a ceea ce numim curent intuitie, careia eu i-as spune mai degraba o constiinta îngrijorata. As vrea sa vorbesc de acea constiinta ce-ti cunoaste nu numai nelinistea, dar si continutul. Iar constiinta nu e întâmplatoare, ea prefigureaza o gesta într-un posibil activ. De fapt ce se întâmpla? De câtva timp ma simt cuprinsa de o irepresibila neliniste ce ma va arunca, stiu asta, în teribile, dar poate si fecunde întrebari asupra carora, ca asupra unei biografii ce refuza sa se considere încheiate, se învârte criza mea, nu de auto-iluzionare, ci mai degraba, asa cum îmi place s-o cred, de hiper-luciditate. Sau poate acea acalmie sau transa lucida specifica numai starilor de preludiu a ceea ce eu as numi criza sperantelor suspendate.
A devenit un loc comun în a afirma ca ne aflam în pragul unei noi ere, care presupune ca individul sa fie responsabil, iar societatea sa-i permita sa-si desfasoare potentialul creator. Pâna acum stabilitatea si siguranta stateau la baza conditionarii culturale. Doar ca a actiona sau a trage un semnal de alarma însemna sau implica si acceptarea unui risc: cel de a se însela. Fiecare mutatie este fondata pe raportul care exista între creativitate si schimbare, pentru ca omul care nu mai cauta noul si-a pierdut deja legatura cu prezentul, stiut fiind ca prezentul este întotdeauna conditionat de viitor sau, mai exact, de cum ne visam viitorul.
Cel care si-a parasit tara (atât exilatul cât si emigrantul) se afla inevitabil între doua tendinte: viitorul asteptat cu sperante si trecutul pierdut odata cu alungarea sau iesirea dorita din imposibilul paradis. Si stim ca fiecare fiinta umana, atunci când îsi rememoreaza propria-i existenta irepresibila tendinta de a si-o reprezenta asa cum si-ar fi dorit sa fie sau asa cum ar fi trebuit sa fie. Nu e vorba aici de acea ambiguitate de a privi simultan trecutul si viitorul, sau de acel nationalism exacerbat, cu accente patriotice, uneori chiar sovine, ce revendica lumea fara cusur, armonioasa a integritatii originare, chiar daca suntem tentati, inevitabil, de a privi cu un ochi trecutul si cu un altul viitorul. Nu vreau sa cad nici în capcana utopiei "retrospective", în care mitul trecutului sa devina ingredient al "utopiei sperantei".
Si totusi, emigrantul sau exilatul simt, chiar daca nu la fel de acut, ca destramarea sau chiar ruperea tesaturii familiale, disparitia mecanismelor de solidaritate între locuitori pot da nastere unor forme acute de desocializare, de solitudine, chiar daca ne bucuram de acea "solidaritate administrativa". Ghiseele, birourile, telefoanele de urgenta mass-media, psiho-terapeutii, cu tot optimismul lor amabil, nu ne împiedica sa tânjim la recuperarea acelui altruism individual ce poate regenera solidaritatea reumanizanta a celor ce, la propriu sau la figurat, "vorbim aceeasi limba". M-am bucurat de nenumarate ori sa întâlnesc oameni, de alte nationalitati, nascuti în România, nehulind, ba dimpotriva, originea, neamul, locul unde le-a fost dat sa se nasca sau sa traiasca un timp, sau limba în care au râs sau au plâns, acceptând cu înteleapta amaraciune ca istoria a fost deseori la fel de nedreapta si cu unii si cu altii, asa cum m-au paralizat deseori (fara a putea explica prompt, din teama de a nu fi prea dura, sau poate din paguboasa tentatie de a acorda celuilalt circumstante atenuante, din grija de a nu rani, luându-mi timp sa despic firul în patru), remarci ale unor români ca "nu mai vor sa auda de conationali sau de România" sau ca "sunt fericiti ca ai lor copii s-au nascut aici si ca n-au nevoie sa cunoasca limba româna", ?ca sunt perfect integrati".
Am încercat sa-mi amintesc ceea ce spunea Selim Abou în "Mythe et realite dans l'emigration": "Orice om nutreste în secret visul sau utopia unui pamânt al fagaduintei, al unui loc unde sa poata, fara nici un obstacol, deveni ceea ce este sau ceea ce crede ca este, unde sa-si dezvolte fara constrângeri identitatea culturala si personala". Am încercat apoi sa înteleg si, citindu-l pe Fernando Ainsa în "Reconstructia utopiei" am aflat ca "emigrantul, la modul mai mult sau mai putin liber, mizeaza pe pamântul fagaduintei ales de el. Exilatul, pentru a scapa de persecutie, de închisoare sau moarte, nu are alta alternativa decât sa gaseasca azil într-o tara ce-l primeste; primul cauta un viitor diferit, cel de-al doilea trebuie sa fuga de un trecut unde a trait esecul propriei utopii sociale. Prin urmare, si unul si celalalt vor avea o perceptie diferita a tarii unde ajung: pamântul fagaduintei si patria definitiva pentru emigrant, va deveni pamântul de azil si refugiul provizoriu pentru exilat".
Stiu ca deseori acest drum al înstrainarii este presarat cu împliniri, cu satisfactii, cu bucrii, dar si cu iluzii pierdute si frustrari, cu vise, dar si cu deceptii. Constient sau nu, ni le-am asumat. Si totusi, de aici pâna la a dori ca tu sau copiii tai sa-si uite limba e acelasi lucru (dupa umila mea parere) cu a-ti renega parintii, oricât de mult ti i-ai fi dorit mai altfel.
Nevrând a risca sa devin patetica, mi-l iau drept martor (dinre multiplele exemple posibile) pe un mare exilat, Mircea Eliade: "Pentru a trai în lume, trebuie s-o întemeiezi". "Caminul sta în inima realului, plecând de la notiunea de camin poti stabili bazele lumii. Fara de camin în centrul realului, nu stii unde sa te refugiezi, sa-ti dobândesti scapare si liman, esti ca si pierdut în nefiinta si irealitate. Fara de camin totul se destrama în fragmente". "Caminul este centrul lumii pentru orice om deoarece acolo se încruciseaza linia verticala (care urca la cer si coboara în tara mortilor) cu aceea orizontala (care semnifica si exprima circulatia terestra pe toate drumurile care duc spre alte locuri ale pamântului)".
Caminul, ca si neamul, e caracterizat si construit de si din limba, amintiri, obiceiuri, datini, ceremonii. Dar, mai presus de toate e dragoste, atât de fireasca iubire pe care omul o poarta salasuita în el, e pecetea evolutiei umane de la haos la rânduiala. Ma gândesc ca celui legat de camin (în sens larg) de salasul sau psiho-fizic si etico-sensibil, emigrarea nu-i poate aparea decât ca o sfâsiere, o rupere sau cel putin o amputare.
Oricât ar parea de paradoxal, cred ca a-ti cunoaste ori a-ti re-cunoaste identitatea spirituala nu te împiedica, ci te deschide spre integrare în universal, te ajuta sa catalizezi directiile creative ale diverselor culturi si sa traiesti fara complexe sau prejudecati într-o dimensiune multiculturala. Cu alte cuvinte, sa gândesti universal, dar sa traiesti moral. Iar fidelitata (fara a se confunda cu încapatânarea în teorii sau idei) e o calitate exclusiv morala. Si cui i se cere omului sa fie fidel? Lui însusi, conditiei sale de om (ce presupune a nu savârsi nimic de care apoi sa-ti fie rusine, a respecta libertatea si demnitatea celorlalti). A-ti fi fidel tie însuti mai înseamna, desigur, si a nu renega spiritul care salasuieste în tine si în semenii tai, a nu te huli singur. A-ti renega sau a-ti huli limba, traditiile, credintele (care, în lipsa caminului material, reprezinta, de fapt, caminul nostru spiritual) nu înseamna oare a te renega sau a te huli?
Si iarasi ma întorc la cei ce sunt mândri de copiii lor perfect integrati, atât de integrati, încât cunoasterea limbii române ar deveni un inutil balast, întrebându-ma ce si cum ar arata exilul sau emigratia româneasca peste una sau cel mult doua generatii. Sau si mai tragic: nepotii celor, nu putini, care au scris si continua sa scrie în limba noastra dincolo de si în granitele tarii, îi vor citi pe bunici în traduceri, sau nici nu se vor osteni macar, zâmbind indulgent amintindu-si de ei ce de niste ultimi îndragostiti de o limba ciudata ce aduce întrucâtva a italiana, a spaniola, a..., dar nu mai e de circulatie ca engleza, ca spaniola, ca... si care se mai vorbeste pe undeva prin România, de unde se trage bunicul sau bunica, o tara care e pe undeva... nu-si mai amintesc pe unde, ca n-au fost atenti la lectia de geografie sau de istorie unde a fost poate amintita, printre altele..., dar mai conteaza? |
 |
| Fara sa vreau, iarasi ma întorc la Constantin Noica... "Numa în cuvintele limbii tale se întâmpla sa-ti amintesti de lucruri pe care nu le-ai învatat niciodata, caci orice cuvânt este o uitare si în aproape oricare s-au îngropat întelesuri de care nu mai stii... Dar daca în orice cuvânt exista o parte de uitare, e vorba de uitarea noastra, si ea devine propria-ne amintire". |
27 Octombrie 2007
Doinel Tronaru ,Evz
La fiecare doua saptamani, o limba vorbita moare, iar pana la sfarsitul secolului mai mult de jumatate dintre acestea vor disparea.
Pana in anul 2100, mai mult de jumatate dintre cele peste 7.000 de limbi vorbite in prezent pe Pamant - multe dintre ele niciodata inregistrate - este posibil sa dispara. Prin acest proces ireversibil, omenirea pierde o comoara de cunostinte privind istoria si cultura populatiilor amenintate, mediul natural, ca si despre modul in care functioneaza creierul uman.
National Geographic’s Enduring Voices Project, initiat de National Geographic Society, se straduieste sa salveze limbile aflate in pericol, identificand asa-numitele „zone fierbinti” - locurile de pe planeta cu cele mai rare, slab intelese sau amenintate limbi...citeşte |
|
|
PATRIA NOASTRA, ORIUNDE NE-AM AFLA, E LIMBA ROMÂNEASCA
IN CARE AM CRESCUT SI-N CARE
SA NE-AJUTE DUMNEZEU
SA NE PUTEM CRESTE
COPIII...SI, POATE,
NEPOTII.
ASTFEL,
CHIAR SI DINCOLO DE MOARTE,
VOM RAMÂNE PENTRU TOTDEAUNA ...A C A S A.
Daniela Florica Păun |
Limba noastră-i o comoară |
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.
Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.
Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le 'nşirate, -
Te-nfiori adânc şi tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spiue-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.
Limba noastra-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.
Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării 'n care geme.
Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată. |
31 martie, aniversare Nichita Stanescu |
de Diana Barbu
Nichita Stanescu, considerat de cea mai mare parte a criticilor literari cel mai reprezentativ poet pentru generatia anilor '60, s-a nascut la 31 martie 1933, la |
 |
Ploiesti. Dupa studii primare si liceale, urmeaza cursurile Facultatii de Filologie de la Universitatea din Bucuresti (1952-1957).
A intrat in presa scrisa fiind corector la revista Gazeta literara (1957-1960), apoi, pana in 1968, redactor la sectia de poezie a aceleiasi reviste conduse de Zaharia Stancu. In 1969 este numit redactor-sef adjunct la revista Luceafarul, fiind alaturi de Gheorghe Tomozei, Fanus Neagu si Adrian Paunescu, iar intre anii 1970 si 1973 este redactor-sef adjunct la revista Romania literara, condusa de Nicolae Breban.
Primele poezii, trei la numar, ii apar, in martie 1957, aproape simultan, in revistele Tribuna din Cluj (nr. 6/17 martie) si Gazeta literara. Trei ani mai tarziu...citeşte |
poezie
- încercare de rimă -
de Miriam Cihodariu
2007-11-09
1) Rătăcesc prin umbre de ciulini
Şi florile li-s eclipsate de spini
Un spirit de os îmi cască pietrele cu dinţi din drum
Şi zumzetul lumii de plastic, beton şi fum
Îmi pulsează în urechi ca oboseala zidurilor
Printre care trec, când mai mult decât să urc, cobor;
Banal, cotidian, prin funigine de metropolă
Închegând treptat, mai strâns, în suflet o necropolă.
Şi-atunci mă rog, rănită de amurg,
Unui la fel de-ndurerat, dar neputincios demiurg:
"Fă să mai tacă încă a zorilor venire!
Ci noaptea umple-o cu-o linişte-n devenire..."
2) Când cyber-space-ul mă-nghite, mai negru,
Mai sufocant decât primordialul haos integru,
Şi pavajele gri, luminile de neon,
Suntele de claxon, stâlpii de beton
Se surpă circular înspre mine,
Deschid din nou, Doamne, rănile spre Tine:
"Fă să mai tacă încă zumzetul de sfere,
Îneacă-l măcar astăzi cu linişti efemere!"
3) Când demiurgul, neputincios în anihilare
A mizeriei, îmi arată o lumină mai mare
Drept consolare, să ştiu că se poate
O parte a nopţii, să fie mai noapte,
Şi-o parte a cerului, să fie mai albastru,
Cu totul plutind în spirala lui Zoroastru.
Vrăjită peste fire de linguriţa de pace,
Îl rog, încă o dată, să simt că totul tace;
Răgazul - şi sublimul - să nu fie trecător,
Mirajul creat să nu fie o proiecţie a propriulu-mi dor.
Faustian, frenetic, tânjind să înghit clipa:
"Fă să mai tacă încă tot ce-mi uscă aripa!"
4) Văzând cum aripile-mi uscate se tot desprind şi cad,
Angoasa-mi creşte, creşte, în zgomotul tot fad.
Chircindu-mă de demonii interiori,
Zbătându-se şi ei încurcaţi în sfori de fiori,
Dezamăgită de Fata Morgana de care S-a servit,
Întorc spatele unui demiurg copleşit
De problemele ce s-au înmulţit odată cu creaţii
Din vise, sânge, lut şi chimice reacţii;
Probleme prea multe, pe care nu le mai poate rezolva,
Decât cu nişte scamatorii ieftine, cumva...
Mă-ntorc spre tine, un muritor, ca şi cum ar fi firesc
Şi te privesc... de-ai şti cum te privesc!
Fără să cred cu-adevărat, fără să sper,
Cu pupilele agitate, ca pe cel din urmă reper;
Nemaivoind să ucid acum decât demonii din mine,
De parcă nici n-ar mai conta restul de întunecime,
Te rog: "Haosu-mi de viaţă tu îl umple,
Fă încă să mai tacă doar vuietu-mi din tâmple!" |
Cand holda de seceri taiata fu gata
Bunicul si tata
Lasara o chita de spice 'n picioare
Legand-o cucernic cu fir de cicoare;
Iar spicele'n soare sclipeau matasos
Sa-nchipuie barba lui Domnu Cristos.
Cand painea-n cuptor semana cu arama,
Bunica si mama
Scotand-o sfielnic cu semnele Crucii,
Purtau parca moaste cinstite si lucii
Iar painea, dand abur cu dulce miros,
Parea ca e fata lui Domnu Cristos.
Si iata potirul la gura te duce,
Iisuse Cristoase, Tu jertfa pe Cruce,
Hraneste-ma carne de sfant Dumnezeu.
Ca bobul in spice si mustu'n ciorchine
Esti totul in toate si toate prin Tine,
Tu painea de-apururi a neamului meu.
Din curpenul vitei ce'nfasura crama,
Bunica si mama
Au rupt un ciorchine, spunandu-i povestea:
-Copile, graira, broboanele-acestea
Sunt lacrimi de mama varsate prinos
La caznele Domnului nostru Cristos!
Apoi, cand culesul de struguri fu gata,
Bunicul si tata
In joc de calcaie jucand nestemate,
Ce lasa ca rana siroaie'nspumate,
-Copile, graira, e must sangeros
Din inima Domnului nostru Cristos.
Si iata potirul la gura te duce,
Iisuse Cristoase, Tu jertfa pe Cruce,
Adapa-ma, sange de sfant Dumnezeu.
Ca bobul in spice si mustu'n ciorchine
Esti totul in toate si toate prin Tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.
Podgorii bogate si lanuri manoase,
Iisuse Cristoase,
E raiul in care ne-a vrut Dumnezeu.
Priveste-Te'n vie si vezi-Te'n grane
Si sangera'n struguri si frange-Te'n pane.
Ca bobul in spice si mustu'n ciorchine
Esti totul in toate si toate prin Tine,
Tu, viata de-apururi a neamului meu. |
de Grigore Vieru
La zidirea Soarelui, se stie,
Cerul a muncit o vesnicie,
Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,
Ne-am ales cu domnul Eminescu.
Domnul cel de pasare maiastra,
Domnul cel de nemurirea noastra-Eminescu.
Suntem în cuvânt si-n toate,
Floare de latinitate
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu drepate,
De avem sau nu drepate,
Eminescu sa ne judece.
Mi-l fura, Doamne, adineauri
Pe înaltul domn cu tot cu lauri.
Ma uscam de dor, în piept cu plânsul,
Nu stiam ca dor mi-era de dânsul,
Nu stiam ca doina mi-o furara
Cu stravechea si frumoasa Tara- Eminescu.
Acum am si eu pe lume parte:
Pot îmbratisa maiastra-ti carte,
Stiu ca frate-mi esti si-mi esti parinte,
Acum nimeni nu ma poate minte.
Bine ai venit în casa noastra,
Neamule, tu, floare mea albastra-Eminescu.
Suntem în cuvânt si-n toate
Floare de latinitate,
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu dreptate, Eminescu sa ne judece! |
|
ro-oriunde.com 
